Confesiuni și Jurnale, autor Corneliu Baba

La Editura Monitorului Oficial este în curs de apariție al patrulea volum și ultimul din seria Confesiuni și Jurnale, de Corneliu Baba, serie îngrijită de Maria Muscalu Albani. Volumul, care include perioada 1983 – 1997, păstrează formatul volumelor precedente, însemnările artistului fiind însoțite de fotografii inedite, de pagini de manuscris și de reproduceri ale unor picturi realizate în perioada respectivă, precum și de o sumă de note explicative care clarifică și completează textul confesiv.Pentru artist, jurnalul este un refugiu departe de tumultul vieții practice, care îi permite să realizeze un bilanț al zilei, fie ea și nefastă, și să-și adune gândurile pentru reîntoarcerea la șevalet. Observațiile pertinente referitoare la realitatea politică și socială a acelei epoci frământate – ultima perioadă a dictaturii, pe care artistul o documentează cu indignare și stupoare, încheiată violent cu Revoluția din Decembrie 1989 și urmată, la rândul ei, de primii ani ai unei tinere democrații, cu toate speranțele și deziluziile ei – sunt completate de notații privind viața de zi cu zi, destinele persoanelor cunoscute, lecturile efectuate și toate acele mici detalii sau accidente care îi pot schimba complet dispoziția pe parcursul unei zile. Pictura rămâne însă preocuparea principală, „sublimul meu chin de apogeu”, căreia urmărește să îi dedice toate clipele de liniște dobândite și păstrate cu atâta greutate, pentru care ar dori să evadeze din „realitatea măruntă încărcată de inutilități”; ea devine, pentru Baba, în această ultimă parte a vieții, modalitatea supremă de rezolvare a neliniștilor și spaimelor cauzate de vremurile tulburi și de înaintarea implacabilă în vârstă, artistul revenind obsesiv la aceleași teme: Regi nebuni, Spaime, Pietà…
„Mă gândesc ce fenomen trăiesc de atâția ani între cei patru pereți ai ate­lierului, acuma singur, fără nici o comunicare, fără nici un dialog care ar privi drama picturii mele și a picturii în general. Antonio, care pleacă azi sau poate peste câteva zile definitiv în America și care m-a părăsit ignobil de doi ani, m-a obligat să mă mulțumesc ascultându-mi ecoul dialogului meu cu mine însumi în fața paletei și pânzei. Confruntarea e foarte bine­venită și nu e târzie. Mai am încă ceva de făcut și acest ceva trebuie făcut în singurătate și într-o tăcere și liniște, cum mi-a plăcut să scriu, asemănă­toare cu cea dintr-o sală de concert în timpul unui pianissimo.”